Noaptea trecuta, doar ce-mi asortasem un tricou vechi la sortul in care dorm si eram hotarat sa-i fac o vizita lu’ Mos Ene, primesc un telefon de la Vasilescu. Frate, viata asta nu e dreapta, nu e corect asa…sunt la bar, vino-n plua mea si ia-ma de aici…nu mai suport…nu-i corect… N-am mai stat sa-mi pun intrebari banale, gen, de unde are telefonul meu, sau de ce ma suna pe mine, ca doar nu ne-am vazut niciodata. M-am urcat intr-un taxi si am plecat…
Cand ai hotarat ca ai nevoie de un animal de companie, un caine de exemplu, probabil nu te-ai gandit ca acest lucru presupune o multime de obligatii din partea ta. Du-l la veterinar, da-i mancare, scoate-l afara…deja esti sclav la patruped. Cu timpul, vei realizat despre ce este vorba, dar nu prea mai e loc de intors. E al tau si aia e…alegerea ta, responsabilitatea ta.
Uite ca usor, usor, am ajuns cu blogul la venerabila varsta de doi ani. Nu am scris zilnic si nici nu-mi promit ca o voi face de acum inainte. Desi nu am abordat subiectele de interes ale momentului, majoritatea articolelor fiind mai degraba amintiri si intamplari, de zici ca-mi scriu memoriile, simt ceva imbunatatiri legate de scris. Am evoluat? eu zic ca da, dar dupa doi ani in care am fost blogger, zic ca e timpul de o schimbare…
Delicatesa turceasca la origine, rahatul a ajuns atat de popular incat ne umple si noua cozonacii si cornuletele. Aflat la granita dintre jeleu si serbet, rahatul se facea la inceputuri, din miere si faina. Apoi, cand zaharul a ajuns mai ieftin, din zahar, apa si amidon. Mai nou, chimia si-a spus cuvantul…arome si culori.
O venit prin Romania, pentru ceva sedinte de privit în ochi, un anume vindecator. Braco. Cu ce rezultate, doar cineva care a participat o poate spune.
Acum, fiecare face ce vrea cu banii lui si 40 de lei cat a costat o participare la sedinta croatului,
Din vremuri imemoriale, pe malul stang al dunarii, la granita dintre Moldova si Muntenia, a trait si inflorit, o rasa aparte de oameni. Si cum evolutia nu i-a lasat pe dinafara, acesti oameni au tinut pasul cu timpul si, sub influenta vremii (prin zona cad cantidati mari de apa si bate vantul) au inceput sa-si construiasca adaposturi. In timp, s-au trezit ca au un oras…Orasul Braila.
O am pe ce-a mica, la stadiul de adunat pietre. Orice pietricica mai interesanta ce-o gaseste, dupa ce se joaca putin cu ea, mi-o da mie…Tati, bag-o in buzunar…o luam acasa. Si o iau, ca de indraznesc sa fac altfel, vai de parintii ce nu asculta de copii 🙂 De obicei sunt pietricele micute si de cele mai multe ori, de culoare alba. De data asta, m-am pricopsit cu un pietroi in toata regula.