V-am mai zis eu pe aici ca sunt cel mai mare blogăr de la mine de pe palier si parca, parca, m-as risca sa spun ca cel mai mare de pe scară, da’ am la etajul 5 pe unul cu ochelari si privire inteligenta si nu vreau s-o comit, nu de alta, dar nu stiu ce face omul noapte…Bine, mai e si blonda aia de la 9, da aia e pe feşăn dupa cum se imbraca si se aranjeaza si nu ne pasionează, alta nisa, alta clientela. Aşa, deci…văd pe la diverşi cum scriu despre tot felul de căcaturi, niste banalități de-ți stă mintea’n coadă. Si totusi, oamenii scriu. Adica, eu la shaorma de-o fac aici, pun de toate, da parca anumite chestii nici macar eu nu le-as pune citi…Urmeaza un fel de intamplare banala, prost povestita si fara nici un +valoare pentru viata de zi cu zi.
Se facea ca eram eu aseara la Auchan, iar dupa ce am cumparat ce era de cumparat, am pornit usor catre parcare. Cum trebuia sa-i cumpar tigari soacra’mi, opresc si la tabac, dar nu la taraba din mijloc, ci la aia de la facturare, unde pe langa retururi, facturi si alte probleme,o doamna grasa, mai vinde si tigari. In fata mea, un domn. Astept.
Fix cand termina domnul, de undeva din spatele meu, se baga in vorba cu vanzatoarea, o baba doamna mai in varsta…si discutau peste mine despre ceva important pentru ele…Asa ceva nu se poate, pai unde-i treaba aia cu stapanul si clientul? Dar eu sunt suferind de sarcasm, uneori nici nevasta’mea nu-si mai da seama cand glumesc, si exact ca’n desene animate, mi-am trecut palma prin fata vanzatoarei…nici o reactie. Insist. Intr-un final, se sezizeaza hoasca din spate si paraseste discutia. Parca smulsa din transa vietii, vanzatoare, intreaba ce doresc. E usor agitata…se asteapta probabil la scandal si alte apostrofari…probabil se gandeste la stapanul nostru…
Winston Slim Gri, doua pachete, zic…
Se intoarce si cotrobaie agitata prin raft si-mi intinde doua pachete albastre, normale nu slim.
Slim gri, doamna…si-mi dau ochii peste cap mai ceva ca Stela Popescu.
Se mai holbeaza odata la panoul de tigari si-mi zice: Nu, nu avem…
Doamna, slim, adica subtiri…mai jos de mana dvs…acolo…asa…alea sunt…vedeti ca aveti?
Mama, era rosie era la fata si nu stiu daca de rusine sau pur si simplu reusisem eu s-o enervez prin tonul meu rece si apasat.
De obicei, la genul asta de platitudini, comentatorii, sunt impartiti in doua. cei ce-o caina pe doamna, ca vai, ca salarii mici, ca una ca alta, si cei ce vor zice ca, e platita, sa-si faca treaba si de nu-i convine, sa-si caute pe mai multi bani…
Ce e misto la toata intamplarea asta este faptul ca efectiv toata faza asta nu m-a enervat, mi-sa parut chiar haioasa, dar nu vreau sa ma gandesc la cum ar fi fost ridicata doamna in furci, cu manie proletara pe la altii.
Cel mai simplu şi cel mai rapid e să spui „nu avem…”.
Nu avem şi pace !
Nu avem… chiar dacă avem – ori asta se cheamă Lene.
De fapt este un sindrom cronic: prostia umană…
Cu vreo 10 ani în urmă, pe când nu avea o gagică de nota 5,15 la limbi, se duce Boureanu la un mini-market de pe Titulescu. Acolo, o doamnă umpluse un cărucior (dar nu cu carne), plăteşte şi dă să iasă cu căruciorul. Muierea de la pază începe să facă gură, dar nici ea nu făcea limbi, că e interzisă scoaterea cărucioarelor din magazin. Doamna se scuză, că nu poate duce toate catrafusele în braţe până la maşină, şi se roagă să scoată totuşi căruciorul, că plăteşte ceva în plus dacă o ajută.
Boureanu intervine şi el în ceartă. Dar fără să dea pumni, fiindcă acolo nu era la bar, şi nici limbi, fiindcă nu avea încă gagică de nota 5,15 la limbi.
Drept răspuns, publicul comentac a făcut nişte propuneri legate de Boureanu şi spânzurătoare. Eventual cu călău mascat şi îmbrăcat în piele, ca la o sesiune de BDSM.
Morala: până la supermarket, învăţaţi arta mânuirii limbii, că vă spânzură de limbă clasa nemuncitoare, la uşa supermarketului.