Asta ar fi trebuit să intre la mema zilei, dar am apăsat tasta aia de șterge texte și am refăcut. Că am timp…cât mai am, că mâine poimâine ne salvează rușii sau chinejii sau extratereștri sau cine și-o mai face milă de noi. Că noi nu suntem în stare…așteptăm mereu de la unul sau de la altul. În fine, a rămas doar poza, că e și asta o alternativă. Și are legătură ce restul textului.
Azi am lenevit ca foca la soare…m-am perpelit pe toate părțile, deja cred că lumea e invidioasă pe bronzul meu. Și m-am gândit la multe. Și mi s-a făcut dor de tras la coasă. La bustul gol, cu o pălărie de paie pe dovleac, ca pe vremuri. Și m-am dus cu gândul la tataie. Că el mi-a pus coasa în mână, el m-a învățat să cosesc. Un șomoiog de iarbă băgat la subrațul drept și principiile de bază ale cositului: Ține șomoiogul la subraț ca să nu iei mai mult în coasă…iei puțin în coasă și te duci cu ea…Uite așa… coporâia e ca o mână mai lungă…tu doat ai grijă să nu-ți tai picioarele…doar te legeni. Când fluieră coasă, ai învățat să cosești. Și am învățat repede, cred că asta a fost singura activitate ce mi-a plăcut vreodată din munca câmpului. Și mi-e dor să trag la coasă… Că n-a mai fost timp, că ce mai e de coasă pe la țară se face cu un nene cu tractor și motocoasă. Și ce mai e, bălării și alte ierburi sunt cosite cu Micul Fermier. S-a dus plăcerea oaselor frânte, e mai rapid așa…prrrrrrrrprrrrr…nu mai fluieră coasa..se turează un motor în doi timpi. Coasele se odihnesc și ruginesc într-un șopron, sunt trei, agățate de o grindă. Nici ciocănelul de bătut coasa nu mai știu pe unde o fi…
Cred că asta va fi primul lucru când ajung la țară…bat coasa și mă duc să trag măcar câteva brazde prin livadă. O să trag cu sete, n-o să mai iau puțin în coasă…trag tare ca atunci când, într-o sâmbătă dimineață, cu frate-miu mijlociu am perpelit aproape 10 prăjini de trifoi până pe la prânz. Am zăcut o săptămână după…da a fost mișto…au fluierat coasele.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, aşa cum foarte frumos mărturiseşte Lucian Blaga în poezia „Sufletul satului”, poezie care face parte din cel de-al treilea volum de versuri, intitulat „În marea trecere” (1924):
Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Cred că așa era pe vremea lui Blaga, acum s-au mai schimbat lucrurile, nici la sat nu mai e cum era…
10 prajini in doi…. subtire! 😀
„Și mi-e dor să trag la coasă… ”
Pai de ce nu zici asa, prima si ultima lucerna le iau la coasa, anu’ asta o sa fie greu cu gasit oameni! 😉
10 prăjin în vreo patru ore…nu cred că e subțire.
Cum să nu găsești oameni, la tine nu s-a întors diaspora?
~juma de pogon?
Unde ai vazut tu tigan sa coseasca?! :))))
Mi’ai adus aminte de vremurile cand mergeam cu al batran la coasa, imi facuse chiar una mica, pentru mine. La noi au doua manere, spre deosebire de prin alte parti, de invatat am invatat destul de repede si dadeam si eu pe acolo pe langa el. Pfff … ce vremuri frumoase … unde naiba s’au dus, oare? 🙂
@Vasile: pe la noi si in vremea aia era greu de gasit oameni sa facem fanul pentru animale. Imi aduc aminte ca veneau prin piata zilieri de prin Maramures cu care te tocmeai.
Da, la fân e mai complicată treaba…chiar și coasa trebuie bătută altfel
Dap. Pe aici faceam clai de fan pentru iarna, trageau ai mei de le sarea capacele pe coasta in sus ca sa faca fanul. 🙂