Da, sunt un sensibil cu suflet mare

Ştiu că e greu de crezut, dar eu, în sufletul meu, sunt un fel de pâinea lui Dumnezeu..un fel de trovant cu ureche muzicală, dărnicia şi altruismul fiind a doua mea natură, ăsta fiind şi unul dintre motivele pentru care prietenii mă strigă Donatello.

Dimineaţă, am mers către munca cu tramvaiul 23. Fac rar lucrul ăsta, prefer să merg cu maşina, oferind prin lipsa mea din tramvai mai mult spaţiu   celorlalţi călători.Ce dovadă de altruism mai vreţi?  A, mai vreţi. ..păi dimineaţa,  în tramvaiul 23, un bard de etnie rromă, cu o zongoră în braţe, cânta..mă rog, cerşea, iar eu, i-am dat bani.

Cred că au trecut pe puţin 10 ani de când n-am mai cotizat la bunăstarea materială a cerşetorilor şi în afară de o tigară ce mi-o rup cu greu din pachet, când şi când,pentru ăia cu locurile de parcare de la Piaţa Unirii,  dărnicia mea materiala tinde spre mulţimea vidă.

Acum, băiatul ăsta de cânta la chitară în tramvai mi-a smuls doi lei…m-a luat pe partea sensibilă şi mi-a demonstrat că sunt un pietroi meloman si darnic ce apreciază arta. Ce să zic, băiatul ăsta a găsit o nişă ăi profită de ea.În trei staţii de tramvai a strâns mai mulţi bani decât dacă s-ar fi chinuit să-şi ascundă membrele prin intersecţii făcând pe beteagul.

Acum, făcând o întoarcere în timp cu cei zece ani amintiţi mai sus,  am certitudinea că cerşitul artistic este mai bănos decât cel cu handicap. Prin anii 2000,  cine mergea cu troleibuzul între Piaţa Universitatii si Obor, printre ciorditori de buzunare şi alţi dubioşi, este imposibil să nu-şi amintească de puştiul ăla îmbrăcat curăţel ce sprijinit de o bară din troleu, recita foarte frumos, poezia Cerbul cu stea în frunte a lui Victor Eftime. Şi lu ăla-i dădeam bani de fiecare data, că-mi placea poezia.

Cam asta a fost şi de ce să nu recunosc, azi, când tipul cu chitara a cântat Dacii Liberi, am vazut că nu-l prea ajuta vocea, m-aş fi bagat la un duet…făceam şi eu un ban cinstit 🙂