Nu știu, presupun că faza asta cu flash-urile de memorie există la tot omu. Mă rog, așa cred că ar fi normal, contextual să-ți amintești de ceva ca ma apoi, din negura minții și a timpului, o amintire demult îngropată să scoată capul. Da, uneori amintirile astea pot avea o doză de tristețe, remușcări sau, cum e cazul de față, să fie o banalitate amuzantă. În fine, dacă tot mi-am amintit, e bine s-o pun pe interneți, nu de alta, dar, chiar dacă suntem considerați a fi pudibonzi ca nație, tot prin metoda clasică ne-am înmulțit…faptul că încă suntem pe aici, în condițiile în care ne-au furat barbarii, ne-au caznit mai marii, totuși, istoria a dovedit că i-am bătut cu sporul natural.
Așa, să revin la amintire…când eram și eu mai mic, să fi avut vreo 7-8 ani, eram înebunit să ascult cum povestea bunică-miu cu foștii lui camarazi cum s-au războit ei și cu nemții și cu rușii, despre ororile războiului și despre bucuria de a te întoarce acasă. În fine, cred că prima călătorie făcută de mine în viața asta a fost călătoria imaginară, aia de am făcut-o cu divizia de brand-uri a lu tataie(Aruncătorul Brandt-un fel de mortier folosit de soldații români). E, da cum oamenii mai aveau și alte preocupări, mai vorbeau și altele…despre alți oameni, despre alte întâmplări și uneori și despre femei.
Despre o astfel de discuție mi-am amintit…Vorbeau foștii camarazi de arme despre un nene, lu ăsta nu-i mai rețin numele, dar era vorba și despre Ioana. Din ce realizez eu acuma, cam ușuratică femeia, atunci, la 7-8 ani nu prea am înțeles nimic din ce li se părea amuzant moșilor. Așa, cică nenea ăsta despre care nu-mi mai amintesc cum se numea, într-o zi, trecând cu căruța pe lângă gârlă, o vede pe Ioana asta cu poalele-n cap cum se spăla la fleașcă. Și, cică căruțașu, era mai mucalit așa, strigă la Ioana: Așa Ioano, dă-i să bea apă, că i-o fi sete!! Și cică femeia i-ar fi răspuns…Îi dau, îi dau, că la câți cârnați a mâncat…
