Am si eu povesti #dinmetrou

Acest articol era un ciot, inceput saptamana trecuta si suna cam asa…..

Trendul zilei in blogosfera este dat de Vasilescu si se leaga de povestile si intamplarile din metroul bucurestean, unde se pare ca unul dintre cei  mai aprigi postaci pe hashtag-ul #dinmetrou este chiar el. Desi nu am folosit metroul la adevarata lui valoare, am fost fascinat de fiecare data cand am coborat sub pamant, de fauna ce populeaza acest mijloc de transport.

Fiind pe fuga, azi o sa va povestesc una scurta, intamplata pe ruta Militari-Dristor.

Se facea ca inca eram in liceu, iar Bucurestiul pentru mine se rezuma la cartierul Militari si cartierul Dristor, unde locuia un prieten ce avea bunicii la mine la tara, iar dupa ore, mergeam aproape saptamanal pe la el.Intr-o nefasta zi de toamna, cobor la metrou si obosit fiind, am ghinionul sa gasesc destul de multa aglomeratie pe peron asa ca-mi iau gandul la un loc pe scaun pana’n Dristor. Dar cum dumnezeul obositilor este mare, cum se deschide usa vagonului, sunt printre primii ce urca si ma asez mai rapid decat o baba pe scaun, foarte multumit.

Dupa ce ma relaxez, incep sa ma uit prin metrou si sa ma intreb de ce dracu oamenii, dupa ce se apropiau de mine, cu intentia de-a lua loc pe celelalte scaune libere de langa mine,  dupa o secunda de ezitare, mergeau si se ingramadeau in celalat capat al vagonului. Nu mi-am terminat bine gandul, ca revelatia mi-a mutat nasul trei scaune mai incolo. Mirosea a cacat.

Rapid, am refacut in minte traseul pe care mersesem catre metrou. Unde in zona Pacii am avut sansa sa strivesc corola de lumini a lumii, cum am fost atat de neatent incat sa iau un rahat pe talpa si sa-l pun sa mearga clandestin cu metroul? Nu-mi venea nimic in minte, asa ca relaxat si indiferent la aroma ce devenea tot mai pregnanta, subtil ca Mr. Bean, cu speranta ca nimeni nu ma vede desi simteam privirile celorlalti calatori, incerc sa-mi arunc cate un ochi catre talpile bocancilor.Nimic.

Hotarat sa cobor la prima statie, ma ridic foarte dezinvolt si ma indrept catre usa.Ma sprijin de o bara si  cu mirosul de rahat in nas, astept deschiderea usilor. Credeam ca inebunesc, simtind si mai puternic mirosul, eram ferm convins ca eu sunt vinovatul.Desi nu vazusem nimic pe talpi, inainte de cobarare, mai arunc o ultima privire catre locul unde statusem, in speranta ca pe podeaua metroului a ramas o urma. Nu era nimic, doar ca fix sub randul de scaune unde am transpirat si rosit eu, doarmea foarte relaxat un aurolac.