Daca acum cateva luni am renuntat la pleata, in seara asta am mai adus o schimbare majora fizionomiei mele, am renuntat si la barba.
Dupa cum nu ati citit aici, inca din toamna trecuta, purtam barba si-mi placea.
Purtatul barbii avea si avantaje, pe langa economia de lame de ras, spuma si lotiune dupa barbierit, aveam si avantajul timpului castigat… nu ca faceam mare branza in cele 10 minute alocate saptamanal barbieritului, dar castigul, e castig.
Motivul pentru care am renuntat la barba, este unul simplu, pur si simplu, nu seman cu mine, nici in buletin si nici in pasaport si cum in urmatoarea luna o sa am doua iesiri din tara, chiar nu vreau sa ma trimita vamesii sa ma barbieresc, asa cum au incercat vamesii sarbi acum 5 ani, cand le-am facut cinstea de-ai vizita. Oricum, la sfarsitul lui septembrie, voi fi din nou…barbos.
Acum, chiar daca barbieritul este pentru mine o corvoada, hai sa va povestesc si o amintire legata de barbierit, barbierit cu briciul, barbateste.
Amintirea, se leaga de bunicul meu. Cand venea vorba de barbierit, avea tataie, un adevarat ritual, iar chestia asta ma fascina, atat pe mine cat si pe verii mei. Intodeauna, tataie se barbierea sambata, dupa ora 16, ora la care incheia orice activitate, iar pana luni dimineata, nu mai misca un pai.
Dupa ce iesea din baie, mergea la tocul usii, unde era atarnata o curea din piele, curea pe care, tataie, cu miscari line, masurate la secunda, timp de minute intregi, ascutea briciul.
Dupa ce briciul era la parametri, se aseza la masuta, unde astepta un castronel din aluminiu si un pamatuf de barbierit, iar aerul se umplea de mirosul de Damaris, celebra crema de ras.
In momentul acela, cu o miscare care semana a amenintare, flutura briciul catre noi si ne anunta sa stam cuminti, sa tacem din gura…sa nu se taie cu briciul.
Ce-mi pare rau acum, este faptul ca dupa ce bunicu a plecat in alte locuri, unde nu stie nimeni daca mai ai nevoie sa te barbieresti, asa cum e traditia la tara, lucrurile lui, au fost date de pomana si o data cu haine si alte obiecte, au fost date si ustensilele de barbierit, briciul si castronelul fiind primite de bunicu de la un neamt, la Cotul Donului.
Super tare povestea ta … imi aduce aminte de bunicul meu care in mare avea cam acelasi ritual. In vremurile alea totul era mai tihnit, pana si barbieritul avea rostul si ritualul sau, acum toate sunt invers si mereu pe fuga. Vrand nevrand mi’ai aprins in mine ceva nostalgii frumoase … 🙂
In rest …. fosta’i omu’paduri …
poveste cu barbieritul am si eu una aici
http://francisc.org/fuforial-barbierit/
povestea ta e frumoasa, imi aduce aminte si mie de bunicul. nu se radea cu briciul, ci cu aparat din ala chinezesc, cu lame. si de fiecare data se taia. dar tot in castronel si cu pamatuf sa dedea. nu-mi placea crema de ras din stray.
„- nu-mi place mie draci d-aia” zicea.
si folosea crema Damaris, stiu ca era de un verde inchis. cel putin asta-mi aduc aminte din copilarie. au trecut 15-20 de ani de atunci