Nu sunt fan seriale, in cel mai bun caz, le consider pierdere de timp. Adica, nu am nici timpul si nici starea de-a urmari 176597253 de episoade, impartite in tot atatea sezoane. Dar, ca intotdeauna exista si un „dar” azi m-am uitat la primul episod din Sons of Anarchy. Dragut. Adica, genul ala de film cu baietii rai, dar sensibili. Si cu motociclete.
O zi de iarna
Ieri a fost si pentru bucuresteni, după multa vreme, iarnă. Dimineață, conform obiceiului, m-a scos câinele afara. Mai apoi, m-a scos sotia la o plimbare, până la metrou. Mi-a plăcut atat de mult, incat mi-am continuat plimbarea pana la birou. Nu de alta, dar în 35 de minute, nu am fost depasit de niciun tramvai. Habar nu am unde erau inzapezite…tramvaiul cu plugul de dezapezit, era blocat intr-un munte de zăpadă pe la Dristor.
Oricum, am fost tare inspirat. De doua ori chiar. Prima data, pe motiv că am lasat masina de servici la birou. Altfel, as fi avut de dat la zăpadă sa-mi iasa pe nas. Al doilea motiv de inspiratie a fost acela in care, din debara, mi-am scos parazapezile. Am fost king. Cred ca asa eram vazut si de tipul ce mergea zgribulit, incaltat in tenesi conversi, in fata mea.
Ajuns la birou, m-am implicat putin in dezapezirea masini. Am avut noroc. Tot de doua ori. O data ca ai mei colegi se plictiseau asa ca au pus mana pe lopeti si m-au ajutat. A doua oara, ca parcasem intr-un loc pe unde nu intrase plugul decat o singura data si nu aveam bonus mare de zăpadă in spatele masinii. Apoi mi-am anulat un drum pana la aeroport, am învârtit putin covrigul prin oras, iar seara, m-am felicitat încă o dată pentru inspiratia de-a avea parazapezi.
Cand iarna e grea si viscolul bate…
Acum ceva ani, cred ca prin iarna lui 2004-2005, am avut parte de o iarna cam la fel de misto ca asta de-i sperie acum pe toti. Bine, atunci a venit mai devreme, adica fix in ajunul craciunului. Si cum in perioada aia nu aveam obligatii fata de nimeni, mergeam pe la tara fix cand aveam eu chef. E, in anul ala am avut chef sa merg in ajun. Daca pana pe 23 decembrie vremea era mai degraba de toamna tarzie, pe 24, s-a dezlantuit iadul alb.
Fa-ti singur un Hoverboard
Uite, ca tot zicea Vasile acum ceva vreme ca-l bate fecioru la cap sa-i cumpere un hoverboard, am gasit un filmulet in care un nene priceput, farama o bicicleta si construieste un hoverboard. Bine, pe langa bicicleta, omul a mai schilodit si o motoreta pentru acumulator si cam doua masini pentru motorasele de stergatoare.
Pe vremea mea…era de cacat
Vad ca de cand cu ninsorile astea si cu inchiderea scolilor pentru doua zile, pe motiv de ceva ger si putina zapada, tot on-line-ul sare de cur in sus ca e de porc sa-i tii acasa pe puradei. Ca, de, pe vremea lor(a noastra) se mergea la scoala prin tunele sapate prin zapada, ca vai ce sacrificii faceam noi, iar astia din ziua de azi, sunt niste pretiosi.
Pun pariu ca toti mergeam prin gerurile alea crunte de drag, iar cu partidul preaiubit in suflet si-n simtiri, sfidam urgia si ne mai deschideam un nasture de la camasa…Ba, pe vremea mea, traiam intr-o societate de cacat si ori ca mergeam la scoala ori ca ramaneam acasa, tot animale eram considerati de stapanire. Tocmai asta era motivul pentru care scolile nu se inchideau, ni-se arata ca noi nu contam.
Vreti in Camerun?
Cum credeti ca am evolua noi ca natiune daca de maine ne-am muta cu catel cu purcel, intr-o tara mai mare, intr-o tara unde am vedea zapada doar la televizor, n-am mai avea frustrari turistice pe motiv de vecini bulgari si nici temeri ardelenesti ca ne vor lua ungurii Ardealul si am scapa definitiv si de influenta lui Putin? Ne-am descurca, am proba proverbul vechi ce ne zice ca: Omul sfinteste locul?
Lautarii din zona mea
Acum ceva ani, merg cu tata in vizita la ceva cunostinte dintr-un sat vecin. Din curtea lor am auzit ce-a mai dureroasa interpretare la vioara. Jalea smulgea pielea de pe mine, durea. Ceva mai de jale, n-am mai auzit de atunci. Responsabil, un tigan, lautar batran, aproape orb si ramas singur intr-o casa ce mai avea putin si cadea pe el. Din spusele cunostintelor, dupa ce i-a murit sotia, lautarul, mai punea cand si cand mana pe vioara si plangea din strune. Desi nu am ureche muzicala, am reusit sa-mi dau seama ca nu era o melodie, era improvizatie.