Aud tot mai des, mă rog, mai degrabă citesc, că oamenii sunt afectați de liniște. E prea marea liniștea zilele dar mai ales nopțile astea. Covidu și ordonanța militară ține oamenii în casă, orașul este aproape pustiu…greierii nu au apărut încă iar motocicliștii stau și ei în casă. Nici câinii din Giurgiu nu se mai aud în noapte…Și cică liniștea asta doare. Cred că doare, am experimentat durerea cauzată de prea multă liniște acum mulți ani…
Anul 2003 cred că a fost unul dintre anii în care efectiv m-am cocoșat de muncă. Am tras ca disperatul, fără pauze, fără concediu, fără somn suficient. Așa a fost conjunctura…eram aproape robot. Și a venit un weekend în care am fost nevoit să merg la o nuntă la Curtea de Argeș, undeva, la un local prin centrul orașului. Nu avea chef, eram setat pe muncă dar na, obligațiile sunt obligații. Weekend-ul ăla cred că era primul din tot anul în care chiar mă trezeam fără să sune ceasul și o lălăiam fără o activitate precisă până la momentul evenimentului.
În fine, la nuntă ca la nuntă…gălăgie, lăutari cu boxele la maxim, fum și tot ce vreți voi. Cred că se liniștise cumva evenimentul, se furase mireasa când am primit un telefon. Am ieșit din restaurant să pot vorbi în liniște. A fost scurt, am rezolvat așa că m-am dus într-un părculeț de lângă restaurant, mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe o bancă. Acolo m-a lovit liniștea asta de o acuză lumea că-i deranjează. De la atâta liniște am simțit că ceva-mi strivește capul, mi-au explodat urechile într-o dure mută de mi-au dat lacrimile. Nu mai puteam să respir…nu știu dacă m-am chircit de durere dar nu mi-a plăcut. Nu a durat mult dar a fost atât de intens că nu vreau să mai experimentez trăirea. M-am ridicat cumva de pe bancă și m-am îndreptat către restaurant…am deschis ușa și am intrat în larma aia de nuntă care în general nu-mi place. Atunci, toată hărmălaia aia a fost ca un elexir…mă întorsesem din morți.
Îi înțeleg pe cei ce se plâng de prea multă liniște, știu că poate fi dureros…nu e grav, e doar o adaptare a creierului la mediu. Creierul se adaptase la viața agitată, la zgomotul de fond.
Sunt avid de liniste, la mine nu e nici o problema, cand stau in Bucuresti ii duc dorul si lipsa ei devine la un moment dat extrem de obositoare si agasanta, defapt cred ca e primul lucru care ma duce la exasperare. :))) Deci, la mine e mai mult decat ok, zilele astea am auzit pasarile cantand cu nu prea am avut ocazia de cand umblam prin munti si paduri. Una peste alta, pana la urma te readaptezi, eu zic sa se bucure toata lumea de „durerea” asta intr’o forma sau alta, nu o sa mai tina mult si or sa ii duca iara dorul. 😀
Una peste alta, pana la urma te readaptezi… asta e principala calitate a rasei umane, așa am ajuns aici. În rest, asa cum zice și 7l mai joi, tine de fiecare individ în parte. Cred că cel mai important lucru în momentul acesta este să găsești ceva de făcut, ceva util, nu doar scrol pe facebook și stare vegetativa.
Pai si eu ce tot scriu de o luna? :))))))) Buna dimineata! :))
Eu sunt avida de parc. Stau la 3 statii de autobuz de un parc frumos. Imi este si teama sa merg sa vad daca mai este deschis…, ca nu cumva sa ma salte Politia ca merg in parc. Mergeam de 3 ori pe saptamana una din scolile de dans latino din Bucuresti. A durat ceva timp pana cand m-am obisnuit duminica cu GALAGIA de la practica. Cand ieseam dupa o ora si jumatate de dans in care curgeau apele pe mine ERAM FERICITA… Am crescut cu muzica latino. In burta mamei tot muzica latino ascultam. Tatal meu s-a indragostit de mama mea vazand-o cum dansa cha, cha, cha… Acum umblu chiauna prin casa – e drept ascult posturi de radio care au muzica latino si ma intreb cine sunt eu in absenta dansului organizat. Domnisoara Anca Raluca Nita, inventatoarea stilului de dans ETHNO este in carantina si are lectii de dans video pe Facebook. Nu-mi vine sa fac exercitiile dupa ea. Imi tot aduc aminte ce frumos dansam cu colegii de la scoala, cum ne multumeam reciproc la sfarsitul fiecarui dans, cum zâmbeam daca vreunul din colegi refuza politicos sa danseze cu mine. Mai am o pasiune, pasiune de timp urat: pictura cu culori acrilice pe canvas. In mai putin de 1 an am pictat 51 de tablouri. Am si vandut doua unei colege de serviciu. E prea multa liniste in Bucuresti. Mie mi se parea prea multa liniste si inainte…Practic meditatia zilnic. Am ajuns la 5 tehnici de meditatie pe zi. As dori sa intru in DELTA – CEL MAI PROFUND STADIU AL SOMNULUI, ASEMANATOR CU COMA si sa nu mai ies decat cand tot acest cosmar – stare de urgenta, declaratie cand iesi din casa sa-ti iei paine, napolitane, zarzavaturi – si sa ma trezesc CAND TOTUL VA REINTRA IN NORMAL, normalul de dinainte: cu sali de fitness pline, cu scoli de dans tot pline de cursanti, cu oameni cel putin neutri, daca nu veseli prin oras, cu terasele din jurul parcului pline de oameni. Cine sunt eu? Sunt TOT CINE AM FOST INAINTE, doar ca am ales sa invat dansuri noi de pe Youtube – gratuite.
Nimic nu va mai fi ca inainte, sau oricum nu foarte multe si nu in acelasi context si nici foarte curand, incearca doar sa te adaptezi zi de zi si obisnuiesti cu ideea ca lucrurile s’au schimbat si se vor schimba, radical. Asta’i.
Sanatate!
Raluca, mulți sunt în situația ta, poate și mai rău. În fine, ideea este că din descrierea ta, ai deja o rutină…mă gândesc că ai putea încerca să aduci lucruri noi în situația asta. Zici că ai învățat lucruri noi de pe you tube…de ce nu încerci să faci tu câteva filmulețe și să le urci pe yt? Ar fi ceva nou, ai încerca să vezi cum poți promova și îmbunătăți această activitate…
pentru intovertiți este un moment prielnic, pentru extrovertiți, nu este. fiecare cum este, ar trebui să se bucure de această perioadă de liniște. să stea în casă și sa se ferească de acest virus. nimic altceva, nimic stresant.
Cam așa stă treaba :)) Am văzut că te-ai apucat de scris, bravo!
Care urlă că-l doare liniștea? În casă nu poți pune muzică? Până mai ieri urlau manelele cu dujmani, bambine, parai grei și merțane.
E nașpa când ești singur în casă, da. Am pățit-o și eu când rămăsesem la țară cu bunică-meu care era afumat bine tot timpul. N-am rezistat decât 3 zile, mă plictiseam îngrozitor, nu aveam cu cine vorbi.
Dar așa,
când mai ești cu cineva,
faci ce vrea puțulica ta
Mie mi-e bine în casă. Mă bucur că nu mai aud motociclete ambalate ca nebunele. Mă gândeasc să ies într-o noapte cu mașina, dar de când mi-am pus tobă sport, trezesc tot cartierul, toate alarmele din jur.