Sunt atât de bătrân încât am prins vremurile ale în care se înfășurau bananele în ziarul Scânteia.
Ziarul Scânteia era cel mai popular ziar din România comunistă. Era ziarul ăla la care se abonau toți iubitorii de sport. Asta așa, că era cumva o condiție obligatorie dacă vroiai să ai abonament la Sportul. Tata avea abonament la Sportul și automat și la Scânteia. Cum ziceam, Scânteia era util pentru a împacheta diverse și pentru a aprinde focul cu el. Era persoane, mai ales bătrânii, care, cum prindeau un moment liber, cum puneau mâna pe ziarul Scânteia și pe o foarfecă și transformau oficiosul Partidului în curpapir. Era o adevărată plăcere să te ștergi la qur cu chipul Celui Mai Iubit Fiu al Poporului.
Ziarul Sportul în schimb… se tocea de la citit. Că se împrumuta și pe la vecini și pe la alți prieteni. Tare curios aș fi dacă mai există în biblioteca satului, dacă o mai exista și aia, colecția de ziare. Că Tovarășul și mai apoi Domnul Mache, profesorul nostru de sport colecționa și arhiva ziarul Sportul. Soția dânsului era bibliotecar și știu că un raft întreg din Biblioteca Satului era ocupat cu ziare. Cred că ar trebui să aflu cine mai e bibliotecar pe acolo, poate reușesc să mai intru în bibliotecă… Ar fi mișto, mai ales că cei care editau la vremea aia ziarul Sportul l-au redenumit după Revoluție Gazeta Sporturilor și...s-a închis.
Revista Cutezătorii. Aveam abonament la revista Cutezătorii, cred că era interesantă chit că nici de aici nu lipsea Ceaușescu. Chiar mă întrebam când dreaqu are timp să facă atât de multe lucruri, să meargă în atâtea locuri și să mai conducă și o țară. Asta așa, că prea era peste tot..și la tv, și în ziare, și în vizită de lucru, și pe câmpuri, prin uzine, prin școli și prin alte țări africane.
Revista Pentru Patrie. Asta cred că era cea mai mișto apariție editorială din perioada comunistă pe care am prins-o eu. Chiar era mișto, oamenii ăia, chiar dacă îl mai băgau și pe Ceașcă în revistă că deh, era Comandantul Suprem al Forțelor Armate Române, cumva, reușeau să-și vadă de treaba lor. Nu aveam abonament la Pentru Patrie dar, că tot e cu amintiri, mergeam duminica și uneori seara cu tataie la Nea Gică Puțaru, vecinul nostru și cât beau ei o țuică și depănau amintiri eu răsfoiam revista Pentru Patrie. În revista asta am auzit prima oară de Haralamb Zincă.
Astea au fost ziarele și revistele din perioada comunistă. Multă maculatură, pumn în gură că deh, era cu restricții, cu cenzură cu mumu presă independentă. Dar și aparițiile astea aveau un mare avantaj…Pe lângă faptul că mai punea omul mâna să citească, învăța să citească printre rânduri. Cum majoritatea oamenilor la ceas de seară mutau radioul fie pe Vocea Americii fie pe Radio Europa liberă, ăi mai deștepți reușeau cumva să aibă o idee despre lumea în care trăiau. Erau departe de adevăr dar na, atât s-a putut la vremea aia.
