Bă, azi m-am trezit cu gândul să rup pisica în două…că tot ne-am băgat la somn devreme aseară. Că fu grea săptămâna asta…Că week-end la munte cu schi și nopți scurte cu povești și beuturi, că și o deplasare scurtă la Sofia, că o zi de miercuri plină… În fine, eram hotărât să fiu creativ azi. N-a fost să fie…că s-a trezit o prietenă cu un articol din ziar despre cum era să murim noi acum niște ani. Mă rog, o parte dintre noi…că eu nu aveam și nici nu am astfel de gânduri. V-am mai zis eu că n-am ajuns nici la jumătatea permisiei de o am aici, pă capul vostru. Vă dau cu copy-paste din adevărul.. articolul e din 2011 dar întâmplarea s-a întâmplat în decembrie 2010. După întâmplarea asta, nașu mi-a zis: Bă, Mărine…dacă mai vrei să-ți facă Mădă copii, n-o mai duvce frate în treburi d-astea…
„Apartenenţa la grup este una dintre nevoile de bază ale fiinţei umane, spun psihologii. Prietenii sunt cei cărora le spui ce simţi, iar gaşca, cea căreia îi spui ce-ai vrea să faci. În teorie, pentru că în practică s-a dovedit că graniţele deseori dispar.
Aceasta este concluzia la care a ajuns Magda Lăzărică, o profesoară de muzică de 29 de ani care merge în „ture” pe munte, aproape în fiecare weekend, cu gaşca de excursionişti din care face parte de aproximativ patru ani. A venit în grupul montan „Ursul Trubadur” adusă de prietenul ei, Andrei. I-a luat aproximativ un an să intre în ritm, pentru că nu era obişnuită cu traseele lungi şi dificile. Acum e nelipsită de la întâlnirile la bere, în fiecare joi seară, şi încearcă să participe la cât mai multe dintre excursiile montane, puse la punct printr-un schimb de e-mailuri pe grupul lor de discuţii de pe Yahoo!. „Iniţial, mergeam la munte cu «naşul», sau, mă rog, mai restrictiv financiar”, povesteşte Magda. Acum merg cu maşinile până unde se termină şoselele, vara dorm în cort pe munte, iar iarna, la cabană, câte 15 în cameră, „ca-n tabere”. Gaşca are aproape 10 ani. Au organizat-o Vladimir Popescu (29 de ani) şi Vlad Pârvulescu (28 de ani), pe vremea când erau colegi la Academia de Ştiinţe Economice (ASE). Ambii fuseseră cercetaşi în liceu şi simţeau lipsa unei organizaţii pentru iubitorii de munte din ASE. Aşa că au început, împreună cu alţi patru prieteni, să organizeze excursii lipind afişe prin facultate. Şi-au botezat grupul montan după „cel mai reprezentativ animal pentru munte”, ursul, şi activitatea preferată la foc de tabără, cântările la chitară, ca pe vremea trubadurilor, explică Vladimir. În timp, grupul a ajuns la 150 de oameni înscrişi pe listele de discuţii, dar dintre fondatori au rămas doar ei doi. „S-au schimbat multe lucruri, pentru mulţi au apărut alte priorităţi, emigrări, căsătorii, copii. Însă cu toţii am rămas buni prieteni”, adaugă Vladimir. Au rămas şi drumeţiile de weekend, la care se adună, în medie, 20 de oameni care împart costurile de transport şi cazare, îşi iau bocancii, rucsacul şi sacul de dormit şi pleacă pe munte. Test de anduranţă „Fiecare tură poate fi considerată un test al prieteniei”, spune Vladimir. Pentru Magda Lăzărică, testul suprem s-a întâmplat anul trecut, în decembrie. Se adunaseră 16 oameni care voiau să-şi petreacă weekendul de Moş Nicolae la cabana Prejba, din Munţii Lotrului. După ce au lăsat maşinile într-un sat din apropiere, grupul s-a împărţit în două – cei mai experimentaţi au luat-o pe traseul mai scurt, dar mai dificil, iar ceilalţi, printre care şi Magda şi prietenul ei, au ales traseul pe drum forestier. Au plecat în jur de ora 13.00 şi şi-au socotit că nu le va lua mai mult de cinci ore să ajungă la cabana din vârf, povesteşte Magda. După aproximativ trei ore de mers însă, pentru că drumul nu corespundea cu harta, unii au decis să se întoarcă. Magda şi alţi opt oameni au mers mai departe. Au ajuns pe creasta muntelui în jur de ora 19.00. „Era frig de înţepeneai, viscolea şi nu se vedea nimic în jur. Cerul era alb şi frontala (lampa de drumeţie, n.r.) nu bătea decât până la pantof. Ca să ne auzim, trebuia să stăm în cerc ca oile şi să vorbim”, îşi aminteşte ea. Nu mai aveau mult până la cabană, dar nu-şi puteau da seama unde sunt, deşi aveau hartă şi busolă. După o discuţie telefonică cu Salvamontul, au decis să se întoarcă. Între timp însă, vântul le ştersese urmele pe zăpadă şi n-au putut coborî pe drumul pe care urcaseră. Au mers pe valea unui râu până la 2.00 noaptea, când şi-au dat seama că trebuie să se oprească şi să doarmă acolo, în pădure. Au netezit zăpada, şi-au făcut pat din crengi de brad, au pus izoprenele şi sacii de dormit deasupra şi rucsacurile de jur împrejur. „Mi-era frică să nu mor îngheţată”, îşi aminteşte Magda. „Noaptea a fost cumplit. Noi, fetele, ne-am mai trezit, am mai vorbit. Una spunea că aude copii, mie mi se părea că aud colinde”. Uniţi la greu A doua zi, la 9.00, au pornit din nou la drum. Erau obosiţi, nemâncaţi şi îngheţaţi. Unele zone din pădure erau pline de frunze umede şi cădeau „ca popicele”. Pentru Magda, cea mai rea căzătură a fost pe o pantă abruptă ca un tobogan. „Am căzut pe fund şi pe spate şi luam viteză. Aveam şi un băţ în mână, l-am înfipt, dar nu m-am oprit. M-am rostogolit în toate poziţiile ca să mă pot opri”, povesteşte ea. A reuşit să se oprească numai după ce s-a izbit de un copac, de care a rămas agăţată cu piciorul, „într-o poziţie de cancan”. Acum se amuză de păţanie, dar atunci şi-a dat seama că, dacă nu s-ar fi oprit în acel copac, ar fi căzut de pe stâncă direct în râu. Îşi aminteşte însă cu plăcere de excursia încheiată în acea seară, la ora 20.00, când au ajuns înapoi la maşini. I s-a părut că grupul a fost mai unit ca niciodată. N-a luat-o nimeni înainte pe munte, s-au aşteptat unii pe alţii, s-au ajutat. „A fost un fel de certificare a faptului că, dacă vreodată avem nevoie unii de alţii, ne suntem alături.” Deşi crede că „prietenii sunt cei cărora le spui cum te simţi, gaşca, cea căreia îi spui ce-ai vrea să faci”, Magda a fost plăcut surprinsă să găsească în gaşcă prietene adevărate, cărora le poate face confidenţe şi despre relaţia ei, şi despre ziua mizerabilă pe care a avut-o la serviciu. „A fost un fel de certificare a faptului că, dacă vreodată avem nevoie unii de alţii, ne suntem alături. ” Magda Lăzărică
Citeste mai mult: /adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/prietenii-gasca-mea-1_50ad79ce7c42d5a66395de12/index.html
Așa, acu dacă vreți să citiți și varianta de blog, că la ziar se mai cizelează lucrurile, vă las un link și către blogul lu Fane…că Maran nu-și descoperise talentul de scriitor pă blog în vremurile alea.
Prejba, 4-5 decembrie 2010 – The Never Ending Valley | Unu’ e Pre2 (wordpress.com)
Lasă un răspuns