Mai acum ceva zile comenta Vasile pe aici in felul urmator:
E mic al tau, peste cativa ani scapi de grija asta, n’o sa mai vrea sa mearga cu tine niciunde, asa ca tine de prieteni, caci cu ei ramai :))
desigur, fiind vorba despre copil. Dar pana se ajunge la ce zicea Vasile, ne bucuram de momentele astea.
-Tati, hai să ne jucăm cu lego.
-Hai tată, ce construim?
-Mmm..un copogan.
-Tobogan tată, nu poti zice tobogan ?
-Ba da. Tobogan!
Si începem procesul de constructie a mirificului tobogan. După fiecare piesa, o intrebam: ce faci tati acolo? un copogan. Tobogan tată.. si ea se corecta. Si-am construit la toboganul ala de ne-au iesit ochii. Si am repetat copogan-tobogan de ne-a iestit pe nas.
Ieri, la plecare de la gradi mi-a zis: Tati, dacă găsesti un loc de joaca cu copogan, opresti? Nu, nu opresc. Foarte dezamăgită m-a intrebat de ce. Si i-am raspuns ca nu exista copogan. Atat.
După o vreme, dupa ce mai asteptam noi pe la semafor, a repetat întrebarea, dar cand a ajuns la esență, incepe să râdă si cere un loc de joacă cu tobogan.
Foarte frumos! Am inteles, vrei sa-mi faci in ciuda si sa ma faci sa tanjesc dupa aceste momente, care la mine au trecut, asta pentru ca baiatul meu e ceva mai mare si la varsta lui e „rusinos sa te joci cu parinti” sau „sa fi vazut in compania parintilor”. de prieteni 🙂
Sunt momente unice ce le apreciem mai tarziu sau cand le revedem din alt unghi sau din perspectiva altcuiva. Sa ne mai scrii despre copogan 😉