Fusei azi cu fii-mea cea mică la un film. Dincolo de faptul că a fost cea mai tare zi, cel mai tare film și eu sunt cel mai tare tătic(citez din fii-mea) m-am întors de la cinematograf cu un gust amar. Bă, copiii din ziua de azi sunt din ce în ce mai nesimțiți ca să nu zic oligofreni. Dar nici cu părinții lor nu mi-e rușine…zic asta pentru că la un momentdat, pe la jumătatea filmului nici măcar tatăl adunăturii de maimuțe din spatele meu n-a mai suportat și i-a transmisei doamnei care îl însoțea pe el și pe ăia trei plozi pe care eu personal i-aș fi luat la șuturi un mesaj scurt și la obiect: Fă, dăi una după ceafă lu prostu ăla să tacă din gură! Și vreo 2-3 minute m-am bucurat de film în liniște…
Și nici măcar nu erau famelie conlocuitoare ca să zic așa. Chiar păreau o familie de oameni normali ca să zic așa. Bine, el avea așa o alură de jucător la păcănele, că l-am studiat mai bine când am ieșit din sală. În schimb, doamna lui părea o femeie normală. De plozi…. nu mai zic. Semanau mai mult cu tac-su decât cu mă-sa. Regresul în stare pură. M-am gândit la ăla cu jaguarul despre care v-am mai povestit acum ceva vreme.
Uite d-aia zic că, fără a fi părintele perfect, fără a avea pretenția că sunt un guru al parentingului, bă, mă uit în jur și prind curaj. Chiar am reușit până la vârsta asta să cresc niște copii decenți. Ideea este că faza aia cu ăștia sunt ăia care ne vor plăti nouă pensiile începe să mă sperie… Și, așa cum am mai zis-o și în alte ocazii, nu e vina copiilor. Suntem în situația asta din cauza noastră, din cauza ăstora de avem acum 40-50 de ani…
Cand am zis acelasi lucru si am ajuns la aceasi concluzie, respectiv aia ca suntem pe unde suntem pentru ca generatia noastra e de vina ca avem pentru dezastrul care sunt noile generatii, tin mine ca s’a umflat arpacasul in unii care s’au simtit „jigniti” de faptul ca le dadeam o palma ipotetica dupa ceafa si le puneam adevarul in fata. Nu stau acum sa caut articolul ala ca oricum n’are rost. Da, multi si’au crescut odraselele ca pe niste oligofreni pentru ca nici eu nu sunt departe, iar aia care ar fii putut mai mult decat atat, in loc sa ii creasca ca niste parinti, s’au multumit sa ii creasca „parentingu”, sa ii hraneasca cu toate mizeriile, sa ii imbrace cu toate tampeniile si sa agate de ei zorzoane care sa le arate statul social, ca pentru multi copii aia si sunt, parte a statulului ala social, de multe pe datorie, dar conteaza?!
Alminteri ce sa zic mai mult decat sa iti traiasca si sa te bucuri de cresterea lor, ca mai tarziu sa culegi si roadele cel putin la fel cum am ajuns acum sa le culeg si eu?! Doamne ajuta Mareane!