Întâmplarea a pornit de la o discuție nocturnă cu Ion, despre frici si alte temeri. Care este cea mai mare teama, de ce te temi cel mai mult in viata? Asta era intrebarea. La momentul respectiv, după ce am intors pe toate fetele diverse pericole si riscuri asumate mai mult sau mai putin constient, concluzia a fost că sunt un fel de dac …dar spre deosebire de vitejii nostri stramosi, nici macar de cer ca o sa cada pe mine nu-mi era teamă.
La cateva saptamani de la discuție, un telefon primit în cel mai delicat moment al zilei a facut sa-mi cunosc cea mai mare teamă. Era o zi numai buna de urcat pe munte, totul mergea perfect. Cum aveam de gand sa dormim la Vf Omu, iar in gara nu am gasit niciun taximetrist dornic de asa cursa, am luat muntele la picior. Rapa Zapezii, Rapa Crucii, Acul de Sus.
Acum, revenind la telefon….De obicei, cand plecam pe trasee mai dificile nu le mai ziceam alor mei nimic. Dar cum mama are presentimentele ei si bunul obicei de a-mi tranti cate un telefon in cele mai bune momente, nu rateaza nici acum ocazia. In timp ce doi colegi intindeau o corda, noi ceilalti eram inghesuiti pe o bucata dubioasa de stanca. Nu ne deranja acest lucru…radeam, faceam glume. Nu stiu ce a simtit mama la telefon, dar m-a luat cu fazele ei…ce ai, ai patit ceva, esti racit…Nu mama, sunt pe un varf de munte, nu prea pot vorbi acum…si am inchis. In timpul acelei scurte convorbiri telefonice cu mama, am realizat care este cea mai mare frica a mea… intr-o clipa mi-am vazut dricul, prietenii si rudele ce ma duceau pe ultimul drum. Am realizat ca cea mai mare teama nu este teama de moarte, ci teama de-a muri inaintea parintilor si sa-i las sa-si duca durerea pierderii pana la sfarsitul zilelor.
Nu mai stiu care dintre prieteni m-a intrebat ce am patit, iar raspunsul a fost unul sec..eh, mama…
Tura a decurs normal, fara incidente, iar mai tarziu, am mai mers pe munte, dar de fiecare data cand era vorba de risc suplimentar, cantaream altfel.
Poze din respectiva iesire se pot vedea aici.
