Mda, Pogo s-a dus, acum mai trăiește doar în amintirile noastre și în speranțele fetelor că se va întoarce într-o bună zi de la spitalul de câini unde a fost dus pentru a se face bine. Mi-a fost greu să le spun că ieri am plecat cu el pe ultimul drum, așa că le-am zis că merge la spital. Să se facă bine… A fost mai ușor așa, știau că e bolnav și am tot fost cu el la doctor. Probabil, într-o zi, Cezarei o să-i spun că l-am eutanasiat….Medeea în schimb, sper să se obișnuiască cu lipsa lui, că ea, una peste alta, a fost mai atașată de el.
Nu doresc nimănui să ajungă în situația de a decide că a sosit momentul injecției finale deși, în cazul în care ai decis să accepți în viața ta un animal de companie, ar cam trebui să îți asumi și decizia asta. Greu al dreaqu… După aproape 13 ani, deși conștientizam că momentul se apropie… decizia a fost greu de luat. Chit că vedeam că se chinuie, chit că analizele erau praf și nu se vedea nici măcar un răspuns la tratament iar șansele de supraviețuire date de medicul veterinar erau de maxim 10% cu indulgență, decizia de a hotărî dreptul la viața sau moarte, chit că eutanasierea unui animal este până la urmă un act medical, a fost una grea.
Dincolo de decizia de a curma suferința unui prieten, cel mai greu moment a fost după prima injecție, cea care l-a trimis în ultimul somn…somnul din care urma să nu se mai trezească. Momentul ăla în care capul i-a căzut ușor într-o parte mi-a pus capac…am conștientizat atunci că e gata.
Mulțumesc Pogo.
Doare rau de tot ce ai scris pentru ca ai scos la iveala amintiri dureroase, am pierdut pana acum cativa prieteni blanosi, nu as fi vrut sa citesc ce ai scris pe aici ca mi’ai dat ziua de tot peste cap, dar… pot sa iti fiu alaturi sufleteste pentru ca iti inteleg perfect durerea, la copiii nici nu vreau sa ma gandesc. Bine ca macar le’ai protejat de acele ultime momente ce sa nu le ramana intiparite in minte ca alea sunt cele mai traumatizante din toata experienta si le pot marca pe viata, asa macar raman cu amintirea catelului asa cum era cata vreme a fost langa ele. Sper sa se intalneasca acolo unde e acum cu Ancuta, Cleo, Piper, Mucila si sa le fie mai bine decat aici unde le’am oferit noi cata dragoste si atentie ne’am priceput.
Atat.
Merci. Vedem cum o fi si cu fetele, ca cea mica m-a intrebat ce face Pogo.
Been there, done that.
Cresc dobermani de 37-38 de ani. Sint la a sasea generatie, acum am o ticalosenie blanoasa incapatinata si indaratnica ceva de n-ai vazut, e mai rau decit o femeie.
Pe parcurs a trebuit sa eutanasiez ciine pe motiv de 16 ani jumate si rablageala, altul mi-a murit dupa chinuri infernale de la inghitirea unei bile de cauciuc oprite in pilor si nu a rezistat post-operator, ultimul de la un cancer cu tumori de cite 3kg…. Am experimentat tot.
Imi pare rau pentru catelul tau.In subsidiar si pentru voi.
Mama ei de viata, parca nu-i destul ca au viata asa de scurta, mai trebuie si sa sufere de tot felul de boli…
Merci Tizule. Mda, ne asumam si momentele acestea cand luam decizia de-a imparti viata cu un animal. Macar ne-am distrat cat a fost…
?