Vietasii de pe Rahova-O carte cu asteptare lunga

Ca orice om care mai si citeste, am pe noptiera, langa kindl si volumul trei din Cronicile ucigasului de regi din care citesc acum, o carte veche, Povestiri iraniene. Sta acolo de dinainte de Paste si nu reusesc sa-mi fac curaj sa o deschid. Nici nu as fi pomenit de ea, oricum, asa, tacit, luasem hotararea de-a nu mai scrie nimic despre carti, dar zilele astea, am avut trei discutii cu trei persoane diferite si mi-am schimbat hotararea, voi scrie despre cartile citite. Nu va fi un manifest pentru citit, adica, constientizez faptul ca unul care nu a mai citit o carte de cand cu scoala de soferi, nu se va apuca brusc de citit ca am zis eu trei vorbe despre o carte…nu, o fac pentru mine si pentru cei care citesc. Poate chiar sunt persoane care cauta informatii despre o anumita carte si gasesc ce cautau pe blogul meu.

Vietasii de pe Rahova este o carte scrisa de Eugen Istodor. Nu sunt mare fan al scriitorilor romani, dar cartea aceasta a aparut in vremurile in care Academia Catavencu si Radio Guerrilla faceau parte din acelasi grup si a fost atat de laudata incat am cumparat-o. Niciodata nu mi-a parut rau de banii dati pe carti, dar la cartea asta, parca-mi venea sa-mi trag palme de fiecare data cand o vedeam. Si o vedeam zilnic…aproape doi ani a stat pe monitor.

Initial am inceput sa citesc din ea imediat ce am ajuns acasa. Am citi cam 10 pagini si apoi nu am mai putut, blocaj total de fiecare data cand puneam mana pe ea. Si a ramas biata carte doi ani pe monitor, pana cand, intr-o sambata, am luat-o si nu am mai lasat-o din mana pana nu am terminat de citit. Nu ma apuc acum sa fac recenzie, dar pot spune ca este una dintre cele mai tulburatoare carti, o carte reportaj despre condamnatii pe viata din penitenciarul Rahova. Sunt cateva povesti ale unor criminali de-ti fac pielea gaina.

Mai jos o poveste a unui condamnat pe viata, Robert Sibișan…seamana supravietuire vazuta prin filmele americane cu puscariasi.

Secția era condusă de un grup restrâns de deținuți numiți “cocoșii” care aveau reputație de duri. Ei controlau totul inclusiv televizorul închisorii care era dat la maxim în majuoritatea timpului. Era aproape de patul meu dar n-am îndrăznit să-l dau mai încet. Numai conducătorii aveau dreptul să o facă. Sîmbăta, aproape cincizeci de deținuți se înghesuiau lîngă patul meu să vadă desene animate. Aceasta mă scotea din minți. De luni de zile n-am urmărit un meci de fotbal și ardeam de dorința de a vedea unul. Într-o sîmbătă pe cînd serveam prînzul mi-am adunat tot curajul și am spus: Prieteni, astăzi la ora unu este un meci de fotbal joacă Steaua cu Rapidul și țin foarte mult să văd meciul. Toți suntem aici împreună și vreau să știți că doresc foarte mult să văd meciul. Aici nu ne interesează sportul, a răspuns un deținut arțăgos. Nu știu cine te crezi, dar n-o să vezi niciun meci la televizor. Mi-am dat seama că ar fi fost mai bine dacă nu-mi exprimam dorința, dar acum, dacă problema a fost menționată, ea trebuia rezolvată, deciziv.

Ia ascultă, i-am răspuns, aceasta este și casa mea la fel ca și a ta. Pînă acum nu m-am atins de televizor, dar la ora unu voi urmări meciul de fotbal. M-am întors și am plecat. Aproape de ora unu, toți erau tăcuți. Stăteam sprijinit cu spatele de zid, de teamă să nu fiu atacat din spate. Un deținut s-a apropiat de mine: “N-ai habar cu cine te-ai încurcat mi-a spus el. Nimeni nu a îndrăznit să spună așa ceva. Tipii ăștia o să te curețe. I-ai provocat și dacă dai înapoi ești terminat. Vei fi un nimeni. Te vor bate și-ți vor lua tot ce ai. Ai priceput. Ai cuțit?” M-a întrebat.

N-am nimic, i-am răspuns simțind cum mă trec fiori reci pe șira spinării. Sub patul meu se află o revistă și în revistă este un șiș, mi-a spus el. Șișul era un fel de cuțit artizanal, cu o lamă atât de lungă încît putea străpunge un om.

După ce plec, du-te și ia revista. Apoi pleacă la locul tău și prefă-te că citești. Dacă ești atacat, ai și tu o armă, mi-a spus el. Timpul se scurgea chinuitor de încet. La ora unu, la televizor era un film western. Cu revista în mînă m-am îndreptat spre televizor și am schimbat canalul la meciul de fotbal.

Dacă mai atingi o dată televizorul, te omor! m-a amenințat unul dintre deținuți, în timp ce comuta pe canalul pe care era transmis westernul.

Dacă mai pui mîna pe televizor, te vei trezi în iad. Vocea venea dinspre patul unde dormea unul dintre “duri”. Acesta era în pat și alături de el stătea tolănit amantul său, un deținut mai tînăr. Cunoșteam reputația acestui “dur”. Era un om deosebit de periculos. Ceilalți deținuți așteptau încăierarea.

N-am treabă cu tine, i-am răspuns eu. Nu te cunosc, dar te-am văzut și pe tine schimbînd canalele la televizor. Este corect să am și eu acest drept. Dacă pentru asta trebuie să merg în iad, bine, accept. Tăcerea care a urmat era insuportabilă. Eram încordat și am transpirat de frică. În sfîrșit, “durul” a vorbit: “Ești singurul de aici care ai curaj. Îmi place de tine. Înțeleg ce vrei să spui. Cît mă privește pe mine, te poți uita la tot ce dorești”.

Ca nu-i frumos sa las un articol cu final din citat, zic doar atat. Cartea asta, cel putin in preferintele mele in ce-i priveste pe autorii romani, intra in top 5, alaturi de Abatia lui Dobos, Morometii lui Marin Preda, Jocul cu moartea si Satra lui Zaharia Stancu.

Marian Manea

Tu ce zici?